Cum facem un DCP (Digital Cinema Package)

How To DCP

Un soi de magie neagră în trecutul nu foarte îndepărtat, topicul DCP prezintă din ce în ce mai mult interes pentru cei care fac post-producție.

Din capul locului, trebuie să recunoaștem că subiectul este unul destul de complicat și înțelegerea proceselor necesare generării unui DCP presupune cunoștințe dincolo de aria uzuală de expertiză a unui om tipic de post-producție. Aventurarea în realmul DCP este, pe de o parte, încurajată de apariția pe piață a unor aplicații destul de accesibile și, pe de alta, intimidantă, deoarece complexitatea topicului și neînțelegerea lui deplină duce adeseori la rezultate nefericite sau poate chiar catastrofale.

Multe dintre conceptele schițate mai jos ar avea nevoie de articole separate (care poate chiar vor urma), dar, pentru moment, voi încerca să ofer un punct de plecare sănătos pentru studiu sau discuții pe temă.

De ce DCP?

Cum am arătat în articolul anterior, intrarea industriei cinematografice în lumea digitală s-a facut (și continuă să se facă) într-un mod destul de ne-standardizat.

În 2002, marile studiouri au organizat DCI (Digital Cinema Initiatives), pentru reglementarea cinema-ului digital – encodare, criptare, distribuție, playback. Așa a luat naștere DCP-ul, o serie de specificații menite să asigure uniformitate, performanță, calitate și accesibilitate pentru felul în care se distribuie, se masterizează și rulează content-ul cinematografic.

Ce conține și cum generăm un DCP?

Există numeroase aplicații care fac DCP-uri, dar generarea lor este un proces comun tuturor. Diferențele majore dintre aplicații sunt, în afară de preț, legate de customizare, criptare și viteza de encodare.

Pachetul DCP este alcătuit din fișiere separate pentru pistele video și audio, în format MXF, alături de câteva fișiere .xml, care conțin metadata. În funcție de workflow și aplicația folosită, pașii pentru generarea acestor fișiere sunt mai mult sau mai puțin automatizați.

O practică uzuală și recomandată este împărțirea filmului în reel-uri, pas care poate fi facut atât înainte cât și în timpul realizării DCP-ului. Principalul avantaj al ‘spargerii’ materialului în bucăți mai mici este versioning-ul. De exemplu, putem avea un reel separat cu genericul, pentru a-l putea înlocui cu ușurință cu un generic în altă limbă.

1. Video

Un DCP poate conține material video la dimensiuni de 2K, 4K și rudele acestora cu aspect Flat (1:85) sau Scope (2:35). Tradițional, framerate-ul unui DCP a fost standardizat la 24 fps, dar majoritatea proiectoarelor moderne acceptă 25 sau 60 fps.

Primul pas este convertirea materialului în DCDM (Digital Cinema Distribution Master), care este, de obicei, un folder cu fișiere TIF 16bit XYZ (XYZ nu este un spațiu de culoare vizibil pe un display, ci conține doar coordonatele culorilor pe diagrama CIE1931; mai multe informații despre spațiile de culoare uzuale aici).

Apoi, DCDM este convertit într-o secvență de fișiere JPEG 2000. Avantajele acestui format sunt

  • fiind o secvență de imagini, fiecare frame este separat și poate fi înlocuit cu ușurință
  • e un format open standard, deci fără copyright
  • potrivit atât pentru digital cinema, cât și pentru arhivare
  • folosește wavelet compression, un algoritm de codare mult mai eficient decât codecurile tradiționale, de genul mpeg.

Pasul al treilea este ‘strângerea’ fișierelor JPEG 2000 într-un container cu extensia MXF.

2. Audio

Un DCP poate conține până la 16 canale de sunet necompresat, la 24, 48 sau 96 kHz, mapate pentru audiție 5.1 sau 7.1.
La fel ca informația video, aceste fișiere sunt incluse într-un container MXF.

3. Subtitrarea

De obicei, subtitrările pot lua 3 forme posibile:

  • fișiere .xml, care, pe langa text, conțin și metadata (timecode, poziția textului pe ecran)
  • cea mai folosită metodă este introducerea xml-ului într-un fișier MXF. Avantajul acestei metode este faptul că fișierul MXF poate fi criptat (mai multe despre criptare mai jos)
  • fișiere PNG cu alpha channel

3. Metadata

  • CPL (Composition Playlist)
    Indexează toate elementele DCP-ului și comunică serverului cum trebuie ele combinate pentru playback.
    CPL-ul nu face referire la denumirea și calea fișierelor, ci la un UUID (universally unique identifier) al fiecarui fișier. Aceste UUID-uri sunt indexate de fișierul ASSETMAP.
  • VOLINDEX
    Acest fișier este folosit doar atunci când informația se află pe mai multe hard disk-uri.
  • PKL (Packing List) este o listă cu toate elementele DCP-ului. Acest fișier este scanat de către serverul de playback, pentru verificarea integrității pachetului.

4. Criptarea

Criptarea DCP-ului este, de obicei, un pas opțional. În unele cazuri însă, ea este inclusă în specificațiile tehnice ale distribuitorului sau ale sălilor de proiecție.

Care sunt principalele motive pentru care ne-am dori criptarea DCP-ului?

  • putem limita playback-ul doar la anumite servere
  • putem alege ca playback-ul să fie disponibil doar la o anumită dată sau într-un anumit interval orar
  • putem defini doar anumite limbi pentu anumite servere

Informația legată de criptare se află în fișierul KDM.


Denumirea fișierelor este de asemenea standardizată. Un simplu Google cu DCI Naming Conventions ne poate lămuri, cu toate că majoritatea aplicațiilor pentru DCP ghidează utilizatorul pentru denumirea corectă a programului.


Pentru cei mai mulți dintre noi, principala întrebare rămâne dacă generarea și livrarea DCP-urilor este un serviciu care trebuie oferit in-house sau dacă trebuie externalizat unui studio specializat. Răspunsul ține atât de latura de business a unui studioului, întrucât un sistem care poate genera DCP-uri de încredere presupune o investiție, cât și de latura de workflow și know-how.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *